Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului

Pentru cei mai mulţi, Uranus e o planetă şi atât. Există însă oameni în mintea cărora Uranus înseamnă altceva: o lume luată pe lama buldozerului şi totodată un loc al pătimirii. Cartierul din Bucureşti pe care azi îl găsim doar în albume şi în amintiri a devenit, la începutul anilor optzeci, şantierul din care a răsărit, după o trudă de şapte ani, Casa Poporului. Ce-a însemnat asta? O dublă sluţire: a oraşului şi a onoarei militare în comunism. Pe şantier s-a trăit prost şi s-a murit mult. S-a băut şi s-a suferit, s-a mâncat pe sponci şi s-a dormit în arşiţă sau frig, s-a făcut speculă, s-au încărcat devize, s-au traficat materiale. Dar în acelaşi timp s-a înălţat o pădure de cruci sub care au fost îngropate victimele unui gând dement şi vinovat. Ioan Popa a avut tristul privilegiu de-a participa direct la construirea Casei Poporului. El a avut, totodată, curajul de a-şi iscodi memoria şi de-a scrie povestea acelor ani aşa cum au fost – fără fard, escamotări sau scuze. Rezultatul? Un roman memorial care dezvăluie, captivează şi nelinişteşte. Robi pe Uranus devine, astfel, documentul la îndemâna tuturor celor pe care-i vizitează nesăbuinţa de a-şi nesocoti sau de a-şi uita trecutul.

„Ofiţerii stau blocaţi în şantier ca la închisoare. Cartea are multe secvenţe memorabile prin absurditatea şi tragismul lor. E multă viaţă în acest roman. E multă viaţă chinuită, amărâtă, dezrădăcinată. Dar cei care vor citi această carte vor rămâne impresionaţi de imensa sete de viaţă decentă şi curată a autorului şi a celor ca el. Cartea lui Ioan Popa este o carte adevărată. Ea trăieşte nu numai prin spectaculosul întâmplărilor, nu numai prin ineditul temei, un fel de amintiri din Casa Morţilor, ci şi prin modul în care autorul a valorificat stilistic acest material copleşitor." (Tia ŞERBĂNESCU)