Scrie-mi!

Florin, un poștaș copleșit de comoditate, în pragul vârstei de treizeci de ani, încă locuiește cu mama sa și are o relație blazată și ternă cu o fostă colegă de școală. După unele încercări literare nereușite, a renunțat la visul de a scrie, devenind dependent de jocurile video în care petrece și câte zece ore pe zi. Într-o bună zi, viața i se intersectează cu cea a Albertinei. Frumoasă, cultă, dezinvoltă și spontană, tânăra ajunge să-l fascineze. Cu atât mai mult cu cât simte că în interiorul ei sunt niveluri și cotloane care lui îi rămân inaccesibile. Ieșit brusc din lumea virtual violentă, dar confortabilă, a jocurilor online, Florin pornește într-o adevărată aventură sentimentală, sinuoasă, marcată de sincope, de hiatusuri, de plecări și de reveniri, cu speranța că va înțelege cât mai mult din Albertina și, îndeosebi, din el însuși. Îi renaște și se amplifică impulsul de a crea literatură având convingerea oarbă că fata este cea care îl inspiră. Albertina, însă, se dovedește a fi mai mult decât atât, ridicându-se deasupra statutului de personaj și de muză năbădăioasă.

„Revenit pe pământ, cu ochii la nivelul pieței, o văd. Cu o alură boemă și nonșalantă, beretă roșie, bluză mulată cu dungi marinărești asortată perfect cu o eșarfă roșie de pionier la baza gâtului delicat, fustă cloș neagră terminată în pliuri largi deasupra genunchilor, prinsă de mijlocul subțire cu o curea îngustă roșie, încălțăminte lejeră fără toc, pare coborâtă de pe un iaht Riva din filmele cu James Bond sau Brigitte Bardot. Trece cu stil, agale, aproape că plutește relaxată, afișând o doză ideală de feminitate și delicatețe, transformând piața dărăpănată în Bulevardul Champs‑Élysée. Îi mai lipsește doar o baghetă de pâine în mână pentru a fi tabloul parizian complet. Se oprește în fața terasei, scoate telefonul și face panorama întregii piețe. Ridică aparatul, îl fixează pe Mercur, cu două degete lungi și subțiri face zoom pe zeitate și o fotografiază. Nu știu exact din ce cauză, dar mâinile în general și degetele în particular exercită asupra mea o atracție oarbă, aproape de obsesie. Unii îi spun fetiș. Astfel, observ că are unghiile albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Se așază pe o bordură, pare un pic amețită și confuză, își scoate un carnețel verde cu spirală, din acelea cu hârtie rezistentă la orice vreme, All Weather Memo Book, în care poți scrie și pe ploaie, și notează ceva cu un stilou old fashion cu peniță lungă. Probabil acesta este autorul petelor de cerneală de pe degete, pentru că la un moment dat scoate un șervețel și îl șterge.”

„Este neliniștită, se uită des la ceas și primprejur de parcă așteaptă să intre cineva. E schimbată. Unde este Albertina, cea care se amuza de tot ce povesteam, Albertina, cea care îmi continua frazele și găsea cuvintelor înțelesuri hazlii? Încerc să vorbesc despre noi, dar cuvintele mele nu au niciun ecou. Ba mai mult, când încerc să o iau de mână, și o retrage brusc, îmi mulțumește pentru ceai și dă să se ridice. Așa că revin la mai-nimicuri, adică la cărți. Le detest în acest moment. Nu vreau să meditez la poveștile altora, vreau să discutăm povestea noastră. A fost scurtă, dar totuși a fost o poveste… povestea noastră. Cu toate riscurile, mă supun ridicolului, insistând să revină în brațele mele. Drept răspuns, o sună disperată pe colegă. E prinsă în trafic, spre norocul meu. Apoi butonează telefonul, mimând preocuparea, lucru pe care nu-l făcea de obicei atunci când eram împreună. — Albertina, poți să te uiți un pic la mine?”