Știința voioasă

Ştiinţa voioasă este rodul experienţei lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit a infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare şi a reuşit să afle în sine, într-un sfârşit, speranţa însănătoşirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoşi pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reuşeşte să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenorociri, când se întoarce din această lume a suferinţei îmbogăţit cu nemaiauzite cunoştinţe? Un astfel de filozof nu mai vrea să afle adevărul cu orice preţ, adevărul pur, despuiat de orice urmă de aparenţă. Şi nu întrucât e schilodit de prea apăsătoare încercări, ci pentru că ştie că acest adevăr nu există – dimpotrivă, e un adevăr clar, distinct şi sterp. Dacă cel ars la foc de lemn verde nu s-a transformat încă în scrum, cunoaşterea sa a dobândit un alt fel de profunzime, una veselă. El ştie acum să desluşească jocul voios al formelor apolinice ale naturii pe fundalul adâncului ei dionisiac, şi nu mai vrea să sfâşie grăbit, neghiob, vălul de forme care-i ascunde taina.

Marea sănătate. – Noi cei noi, fără de nume, greu de înţeles, noi prea devreme născuţii unui viitor încă nedovedit avem nevoie, pentru un ţel nou, şi de un mijloc nou, anume de o sănătate nouă, mai viguroasă, mai şireată, mai rezistentă, mai îndrăzneaţă, mai veselă decât au fost toate sănătăţile până acum. (Friedrich NIETZSCHE)

FRIEDRICH NIETZSCHE, filozof al culturii, filolog, scriitor, una dintre figurile ilustre ale gândirii moderne din secolul al XIX-lea, s-a născut la 15 octombrie 1844 la Röcken, lângă Lützen, în Germania, într-o familie de pastori luterani. După studii liceale la colegiul din Pforta, urmează cursurile universităților din Bonn și Leipzig, mai întâi la Facultatea de Teologie, apoi la cea de Filologie Clasică, avându-l ca profesor pe cunoscutul Friedrich Wilhelm Ritschl. Distingându-se, încă din timpul studiilor, ca un strălucit cercetător, Nietzsche este propus de Ritschl pentru catedra de filologie clasică la Universitatea din Basel, unde ocupă, în 1869, un post de profesor. Din acea perioadă datează prietenia lui Nietzsche – el însuși muzician și compozitor – cu Richard Wagner, a cărui personalitate a avut asupra gândirii nietzscheene o influență substanțială. Decisivă a fost însă, pentru Nietzsche, întâlnirea cu filozofia lui Schopenhauer. În 1872 apare Nașterea tragediei din spiritul muzicii, studiu ce s-a bucurat de un deosebit ecou; între 1873 şi 1876 apar Considerații inactuale – o culegere de studii și reflecții filozofice. Începând cu 1876, starea sănătății sale se înrăutățește treptat, astfel încât, în 1879, renunță la postul de profesor, stabilindu-se alternativ în Elveția, la Sils-Maria pe valea Innului, în Italia și în sudul Franței, consacrându-se doar scrisului. Din 1878 datează Omenesc, prea omenesc, iar în 1881 apare Aurora. Gânduri asupra prejudecăților morale. În 1882 publică Ştiința voioasă, urmată de Așa grăit-a Zarathustra (1883–1884), Dincolo de bine și de rău (1886), Despre genealogia moralei (1887), precum și de noi ediții ale lucrărilor anterioare. În 1889 apare Amurgul idolilor. În același an, Nietzsche, grav bolnav psihic, este internat în diferite clinici. După câteva intervale de remisiune, în care se ocupă de reeditări, de traduceri din operele sale și de corespondență, se stinge din viață în 1900, la Weimar.