Timpul chitarelor

Au fost multe formaţii rock, unele valoroase, în România. De unele îşi mai aduc aminte bătrânii rockeri de șaizeci de ani sau mai bine, cei mai mulţi cu burtă, chelie, ochelari şi nepoţi. Fanii sălbatici de altă dată au devenit, de cele mai multe ori, nişte cetăţeni respectabili, cu cămaşă aibă şi cravată. Aşa se întâmplă.

Grupurile muzicale ale anilor ’60 s-au spulberat, doar friabila memorie a unor nostalgici le mai reţine numele şi fapta. Discurile scârţâie, pârâie. Pentru o generaţie, această muzică a devenit echivalentul romanţei după care se dădeau în vânt părinţii noştri. Poate că nepoţii metalişti îi privesc cu îngăduinţă pe părinţii rockeri. E greu să vezi în funcţionarul ori managerul de azi pe tânărul pletos, cu blugii rupţi, cu cămaşă înflorată, privind lumea în ochi. Dar acel tânăr a existat.

Era gata să-şi vândă hainele de pe el (inclusiv blue-jeans-ii Levi Strauss) ca să meargă la un concert Led Zeppelin sau Phoenix.

Era considerat superficial, cosmopolit, neserios, obraznic, indecent, needucat, impertinent, dar el era doar tânăr.

Lumea se deschisese spre Vest. Erau anii descătuşării de ocupaţia – fizică, morală şi spirituală – sovietică. Se întorceau oamenii de la Canal. Rămâneau canalele interioare. Mulţi le-au păstrat până azi şi continuă să lucreze la ele.

Flower power, mişcarea hippy, revolta tăcută şi paşnică, evenimentele din ’68 din Franţa şi Cehoslovacia: lumea se grăbea. „Libertate, fraternitate, egalitate” – un slogan reînviat. Părea posibil.

În România apăreau zorii unei speranţe. Mai-binele părea şi el posibil. Părea. După puţină vreme, oglinda s-a întors. Destinderea a fost ştrangulată, oamenii şi-au pierdut zâmbetul. Era important să ai de mâncare. Oamenii erau pământii şi priveau spre pământ. Mulţi au uitat.

Erau nişte copii, în anii ’60, dar simţiseră mersul lumii. Soarele mergea spre Vest. De acolo venea şi muzica lor. Oficialităţilor nu le-a plăcut asta şi-au apărut primele interdicţii. S-au refugiat în cluburi obscure pe care le-au făcut celebre.

După ce ani de zile au prezentat publicului românesc muzica la zi din lume, şlagărele formaţiilor „Beatles”, „Doors”, „Kinks”, au început să producă propriile lor cântece.

„Olimpic ’64”, „Sincron”, „Cromatic”, „Sideral”, „Cometele”, „Mondial”, „Roşu şi Negru” creaseră, alături de „Phoenix”, fenomenul rock românesc.

Și a mai fost Cornel Chiriac, fără de care acest fenomen nu ar fi devenit istorie.

De aici a început totul. Restul e Remix.

Costel Postolache