Transilvania. Lacrimi si cruci

O carte dedicata martirilor romani din Ardeal si marelui erou Avram Iancu, "Patronul Omagiat al Anului 2024", cand se implinesc 200 de ani de la nasterea sa

 

Impartindu-se intre poezie si proza, la concurenta cu preocuparile stiintifice care l-au confiscat vreme de decenii, Radu Matei Todoran testeaza dezinvolt varii retete/formule, probandu-si calitatile de fantasmolog, ignorand, uneori, disciplina epica. Om de carte si om de lume, autorul revine la dragostea dintai, epicizand funambulesc. Avand acum mai mult timp, chivernisindu-l literar, va izvodi, suntem convinsi, si alte titluri de ecou. - Adrian Dinu Rachieru

 

Toate intamplarile din aceasta carte s-au petrecut demult, in Muntii Apuseni din Transilvania, in Tara Motilor, a Zarandului si a Ardealului. Pe vremea cand motii adevarati isi purtau parul legat ca stramosii lor, se uitau prin gaura unui florin de aur si vedeau ielele jucand in lumina, apoi vorbeau cu spiritele locului care ii invatau unde sa gaseasca aurul, dar si ca bogatiile din inima muntelui sunt numai ale lor. Pe vremea cand Revolutia din 1848 cuprinsese toate tarile din Imperiul Austriac, iar Avram Iancu, nepotul preotului ortodox Gheorghe Iancu, participant la Rascoala lui Horea din 1784, poposea in casele oamenilor care ii daruiau tot aurul lor, fiind convinsi ca el este singurul conducator in stare sa lupte pana la capat pentru ca ei, motii, sa-si recastige pamanturile si padurile pierdute. Pe vremea cand pe pamant mai calcau Sfintii Marturisitori ai Ardealului, Cuviosul Sofronie si Sfantul Atanasie Todoran, nascut intr-o familie de tarani liberi si inrudit cu stramosii poetului George Cosbuc. Pe vremea cand se faceau nunti fara mireasa, tocmai cand se trecuse bine floarea de salcam. Pe vremea cand erau scoli de solomonari si doar cativa copii insemnati puteau invata, in pestera lui Zamolxes, mestesugul stravechi al aducerii ploii, grindinei, belsugului si bunastarii. Pe vremea cand Blajinii, oameni ramasi suspendati undeva intre cer si pamant, nici vii, nici morti, poate doar rataciti, le dadeau semne celor vii, transmitandu-le mesajul lor printr-un cantec de fluier. Pe vremea cand haiducii purtau la brau cutite lungi cu plasele de os si nu se multumeau cu jumatati de masura. - Alina Hucai